Cadrilater : Una dintre cărțile care au stat la originea acestei pagini este „Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea” de Apostol D. Culea. La pagina 55 veți descoperi capitolul „Ce ne spun vechile cântece din Dobrogea”.

Nu prea există material documentar mai cuprinzător de atât, referitor la cântece și colinde dobrogene.

Așa că astăzi, în prima zi de Crăciun avem și o recomandare de carte – cartea lui Culea din 1928, pe care o puteți găsi încă la anticariat sau mai degrabă online aici: /caliope.univ-ovidius.ro/

[…]
Năvodarii trag năvoadele. În loc de pește au prins o lighioană: un puiu de Iudă:
Și mi-l bat și mi-l căsnesc
Și cu toții îl ispitesc:
Spună Marea dintr’adânc
Și cât pește
În Mare este?…
Văzură Iuda bătrână
Vărsând flacără pe gură
Către ei mi-alergă
Și astfel le cuvântă:
(se ruga să nu-l bată că e neștiutor)
Nu știe Marea’n adânc
Și cât pește
În Mare este…
Că Marea este mare
Marea mărgini n’are….
Spune-voiu adevărat
Unde-i pește de vânat
Că e Marea la afund
Cât din cer până ‘n pământ;
Și atâta pește
In Mare este
Câte stele cerul are
Cât nisip e pe cărare
Câtă iarbă pe pământ
Numai cu trei pești mai mult…
Alt colind de pescar dobrogean (în Arhiva Dobrogii 1919).
Grăi Arghișan vătafu :
«Măi pescari, măi nevodari
Inc’o toană să mai dați…
Când fuse toana zecea
Frumos pește că-mi prindea:
Numai cegă și păstrugă
Și galbenă caracudă…
Cam în fundul matiții
Prinse puiul Iudiții…
Spune puiu de ludicioară
Unde-i toana crapului
Potmolul morunului
Liniștea cosacului…
Nu-ș cum ochii d’arunca
Cam pe Mare, cam sub zare
Dincotro soare răsare,
Iacă vine luda mare
Tot strigând și bărătând
Si din coadă flăcărând…

Ce jivină va fi această iudă sau iudiță, înlocuită în unele cântece bătrânești cu vidră?

În vechile superstiții ce au pierit, ai noștri credeau că din Mare ori din Dunăre iese un duh care ia trup de pește sau de altă lighioană ce nu seamănă cu cele cunoscute de om. Această ființă răutăcioasă, numită iudă, cunoaște rosturile pescarilor și prin urmare îi poate primejdui la tot pasul. Acest duh (sau dulf) de Mare (Neagră), a cărei amintire o mai păstrează câteva colinde, când iese din adânc, vrea să mănânce niște mere de aur ce cresc în fundul Mării. Atunci vine voinicul cu arc și săgetează ca să scape merele.

Tot în Mare trăește și un balaur, trăiește un fel de vietate în chip de pește, numit sorb. Dumnezeu poruncește sorbului din Mare să iasă, să soarbă apa din râuri, din lacuri și mări, că dacă n’ar sorbi’o, apa ar spori mereu și ar îneca pământul tot. Așa e credința țăranilor noștri. In năzuința de a căuta pricina tuturor întâmplărilor, făpturilor, țăranul crede (sau credea) că valurile năpraznice ale Mării se fac atunci când peștele uriaș al Mării aleargă după drac care se scaldă și el în apa Mării, Bunicii noștri, credeau că în apa Mării trăește un soiu de pește, femei pe jumătate, numiți faraoni.

Când Marea se sbuciumă de furtună, faraonii stau ascunși la fund ; cum se liniștește, ies deasupra și cântă nespus de frumos. «Din acele părți ale pământului și dela acele femei — pești ne vin nouă cântecele frumoase care se împrăștie din om în om.

Corăbierii cari le aud, se întâmplă că adorm vrăjiți de frumoasele lor cântece și astfel cad în apă și se îneacă. Câte odată ele ies pe maluri, primăvara, când e cald și se joacă cu șireagurile de mărgele și scumpeturi ale Mării, din cari adesea uită câte ceva, pe cari le găsesc pământenii*) noștri. Alte ori le lasă într’adins, ca să momească lumea».

Iată povestea zânelor de mare, trecută nouă aproape aidoma, poate dela strămoșii romani, cari și ei aveau această poveste cu sirene dela grecii cei vechi. Și toate aceste credințe și datine cu Marea și ființele dintr’însa nu le puteam nici pomeni, nici păstra, dacă zarea albastră n’ar fi fost veacuri dea’rândul sub ochii românilor risipiți până în vadurile ei.

La mulți ani! Crăciun fericit! 🙂

Cadrilater

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here